Știi un caz de abuz?

Eşti într-o situaţie dificilă? Ai nevoie de ajutor, de o persoană de încredere? Sau poate un prieten, un cunoscut de-al tău are nevoie de ajutor?

Donează!

Nu ezita să ajuţi pe cineva. Donaţiile tale pot face un bine celor care au nevoie de ajutor. Donaţiile pot fi făcute în MDL sau EURO la conturile respective.

Modelul comportamental al părinților ca factor secundar în afirmarea de sine la copiii de vârstă școlară mică

Interacţiunea copilului cu părinţii este prima sa experienţă de interacţionare cu lumea înconjurătoare. Această experienţă se consolidează sub forma unor modele de comportament ce se transmit din generaţie în generaţie. În fiecare societate se formează o anumită cultură de interrelaţionare şi interacţiune între părinţi şi copii, apar stereotipuri sociale, atitudini faţă de educaţia în familie. În sistemul de relaţii părinte - copil, adultul este veriga de bază, de care depinde calitatea relaţiilor. Dacă părintele are abilităţi slabe de contactare cu copilul determinate de un şir de probleme personale şi interpersonale, atunci acesta poate influenţa negativ dezvoltarea copilului.

Asemenea părinţi vizitează ulterior psihologul cu solicitări de genul:

  • probleme legate de educaţia copiilor;
  • probleme determinate de dificultăţi în dezvoltarea copiilor;
  • reuşită şcolară slabă a copiilor;
  • pierderea motivaţiei şcolare a copiilor;
  • probleme psiho-comportamentale a copiilor, ca: agresivitatea sau anxietatea.

În cercetarea „Premise şi factori în dezvoltarea încrederii de sine la copiii de vârstă şcolară mică” am pornit de la ideea precum că comportamentul asertiv se formează, pornind de la cele mai fragede vârste, având ca modele comportamentale propriii părinţi.

Din această perspectivă ne-am propus să cercetăm această perioadă de vârstă care să răspundă la următoarele cerinţe:

  • rolul părintelui şi a familiei, ca grup social, să fie prioritar, în formarea, dezvoltarea personalităţii copilului;
  • comportamentul afirmat (asertiv)să se afle la debutul formării sale, nefiind încă o formaţiune caracteristică acestei perioade de dezvoltare.

Respectiv, în calitate de perioadă de vârstă care să satisfacă aceste două condiţii am identificat vârsta şcolară mică.

În rezultatul cercetării tindem să subliniem că, la vârsta şcolară mică copiii nu manifestă în mod direct aceleaşi caracteristici ale încrederii în sine care le posedă părintele lor. Copiii cu mai multă sau mai puţină încredere în sine pot aparţine atât părintelui cu un nivel înalt al încrederii în sine şi a curajului social, cât şi acelui părinte care la aceste variabile au înregistrat valori joase.

Pentru a explica apariţia acestor rezultate vom face referinţă la aceeaşi teorie a învăţării sociale, potrivit căreia comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate. Şi tot în această teorie descoperim şi condiţia în care preluarea comportamentului model este realizată: „…prin socializare copilul învaţă comportamentul model, întrucât este recompensat direct ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru asemenea conduite [2, p.317].”

Iată aici pare să fie componenta principală: rolul întăririi comportamentelor noi sau rolul activ al părintelui în consolidarea şi întărirea primelor manifestări ale comportamentului afirmat. Iar părinţii, de cele mai multe ori realizează că trebuie să îndeplinească acest rol preponderent în situaţiile când copilul greşeşte, când are nişte comportamente nedorite. Astfel accentul se pune nu pe învăţarea comportamentelor noi, cum ar fi cel asertiv, ci pe dezvăţarea unor comportamente indezirabile, cum ar fi cele agresive sau pasive.

În finalul cercetării am concluzionat următoarele:

  • la vârsta şcolară mică nu este suficient ca părintele să prezinte modele comportamentale dezirabile, este necesar ca părintele să elaboreze un sistem activ de susţinere şi întărire a comportamentelor asertive ale copiilor săi care apar în premieră;
  • întărirea comportamentelor dezirabile să fie permanentă pe parcursul perioadei în care comportamentul (cel asertiv) nu este încă o achiziţie personală, stabilă;
  • întărirea comportamentelor se face într-o formă individualizată în dependenţă de specificul copilului: ex. unul va reacţiona pozitiv la o încurajare verbală (laudă); iar altul va fi mult mai sensibil la o recompensă materială (mâncarea preferată) sau accesul la nişte activităţi ce-i aduc plăcere;
  • nu este suficient să fii o persoană încrezută şi să ai succes social, ca să ai copii încrezuţi în sine. Mult mai important este să fii PĂRINTE informat şi pregătit în vederea „recoltării”, dezvoltării la propriii copii a sentimentului stimei de sine, a valorii propriei personalităţi şi totodată dotat cu abilităţi de a susţine (învăţa) copilul să se afirme în plan social.

Lipsa încrederii în sine poate fi o piedică foarte importantă în calea comunicării interpersonale. Pentru a putea stabili relaţii interpersonale de calitate, bazate pe o comunicare eficace este necesar să poţi fi deschis, să-ţi dezvălui sentimentele, motivele, opiniile, să fii receptiv la feedbackul oferit de ceilalţi. Toate acestea solicită încredere în sine. Cu cât o persoană îşi sporeşte încrederea în sine cu atât aceasta este mai dispusă să-şi asume riscurile asociate autoexpunerii şi expunerii la opiniile celorlalţi.

Încrederea în sine nu este un scop în sine. De altfel, considerăm că numai o încredere în sine moderată, bazată pe autocunoaştere, pe recunoaşterea atât a calităţilor cât şi a limitelor proprii poate fi eficace. Supraevaluarea potenţialului propriu, ca şi subevaluarea acestuia vor conduce la eşec.

Sporirea încrederii în sine este un proces ciclic. În opinia noastră paşii necesari sunt următorii:

  • recunoaşterea anxietăţii;
  • identificarea mecanismelor defensive;
  • procesul de schimbare prin folosirea comportamentelor compensatorii adecvate.

Recunoaşterea anxietăţii. Primul pas în creşterea încrederii în sine îl constituie recunoaşterea situaţiilor cărora le sunt asociate sentimente de anxietate.Anxietatea este o emoţie negativă care se manifestă atunci când o persoană este nesigură în ceea ce priveşte capacitatea sa de a evita durerea fizică sau psihologică. Anxietatea se caracterizează prin îngrijorare permanentă, irascibilitate, dureri de cap frecvente, lipsa energiei în faţa dificultăţilor şi capacitate redusă de răspuns în situaţiile tensionate. Adesea i se asociază şi sentimentul de inadecvare datorită faptului că individul se percepe ca fiind incapabil să facă faţă unei multitudini de situaţii.

Mecanismele defensive. Mecanismele defensive sunt metode de a evita sau reduce anxietatea fără a face faţă de fapt situaţiei care o produce. Ele protejează individul dar nu construiesc sentimentul de adecvare. De exemplu, teama de a vorbi în public poate fi redusă prin evitarea acestor situaţii.Deoarece comportamentele defensive reduc anxietatea, ele devin prin repetare obişnuinţe puternice, extrem de rezistente la schimbare. Conştientizarea mecanismelor defensive pe care le utilizăm este un pas important în sporirea stimei faţă de sine şi în perfecţionarea modului în care comunicăm.

Cele mai frecvent utilizate mecanisme defensive sunt:

  • Evitarea. De exemplu, un elev va refuza participarea la un concurs interşcolar, nefiind în stare să se confrunte cu situaţia nouă, chiar dacă a reuşit să facă acest lucru la nivel şcolar.
  • Reprimarea. Aceasta este utilizată pentru a împiedica conştientizarea motivelor şi sentimentelor considerate nepermise sau nedorite. De exemplu, un elev îşi poate reprima supărarea faţă de învăţătorul său deoarece exprimarea acesteia nu este, în general, socialmente acceptată în cadrul clasei.
  • Proiecţia. Acest mecanism defensiv constă în transferarea sursei de anxietate de la individ la mediu. Astfel, un copil poate simţi că părintele său, învăţătorul sau colegii, sunt supăraţi pe el, în loc să conştientizeze că de fapt el este cel supărat. Dacă ceilalţi sunt ostili, atunci desigur, agresivitatea sa este justificată ca o reacţie de autoapărare.
  • Regresia. Aceasta constă în recurgerea la un comportament care asigură satisfacerea unor nevoi de nivel inferior atunci când individul se confruntă cu o situaţie care îi provoacă anxietate. Regresia se poate manifesta la un copil de vârstă şcolară care, pus în faţa unei situaţii dificile, cum ar fi: să apară în clasă după o perioadă de boală şi nefrecventare a şcolii, începe să se preocupe de asigurarea venirii mamei împreună cu el la şcoală.
  • Raţionalizarea. Este cel mai utilizat mecanism defensiv. Oamenii îşi inventează adesea scuze pentru actele lor sau explicaţii ale frustraţiilor. De exemplu, un copil care nu a fost inclus în grupul de conducere a clasei poate gândi că aceasta nu are nici o legătură cu abilităţile sale comunicative şi organizatorice, ci este efectul faptului că nu i-a ajutat la precedenta lucrare de control pe câţiva din colegii săi, care i-au cerut aceasta.

Procesul de schimbare

După ce o persoană recunoaşte situaţiile care îi provoacă anxietate şi sentimente de inadecvare precum şi comportamentele defensive pe care le utilizează, următorul pas este cel de limitare a folosirii acestor comportamente. Dar acest lucru sporeşte anxietatea. În această situaţie se utilizează comportamentele compensatorii. Acestea sunt folosite temporar, discontinuu, până când tensiunea se reduce. Câteva dintre cele mai utilizate comportamente compensatorii sunt:

  • comportamentele orale, cum sunt ingestia de alimente
  • somnul
  • discutarea problemelor cu o persoană empatică
  • exerciţiile fizice
  • retragerea în fantezie etc.

Numai discutarea problemelor şi exerciţiile fizice par a fi legate de creşterea încrederii în sine. Discutarea problemelor poate duce la descoperirea unor alte perspective asupra lor care pot genera comportamente care să sporească sentimentul de adecvare, iar exerciţiile fizice pot construi o părere mai bună despre propriul corp, care e strâns legat de conceptul de sine.

Generalizând cele menţionate mai sus venim cu recomandare în lucrul cu copiii ce manifestă semne ale comportamentului neafirmat: agresiv sau inhibat [1, p. 78].

Programe psihologice de corecţie a comportamentului agresiv sau inhibat al copiilor de vârstă şcolară mică

Obiectivele generale ale programelorpsihologice

 Cauza comportamentului  Recomandări

A) În lucru cu copiii agresivi:

 

  • dezvoltareaabilităţilorempatice;
  • dezvoltarea abilităţilor de exprimare a emoţiilor într-o formă social acceptabilă;
  • formarea autopercepţiei pozitive în baza realizărilor personale.

 

 

 

 

 

 

  • deficit de atenţie, dragoste şi acceptare părintească;
  • însuşirea modelelor agresive de comportare în familie;
  • însuşirea modelelor agresive de comportare în rezultatul influenţei surselor de informare în masă;
  • nivelul jos de dezvoltare a abilităţilor de comunicare.

 

 

  • adresarea la psihologul şcolar, interviu cu părinţii, includerea părinţilor şi copiilor în jocuri de rol şi ameliorarea  contactului emoţional;
  • discuţie cu părinţii, adresarea la psiholog;
  • selectarea programelor televizate, pentru a exclude vizionarea scenelor de violenţă;
  • jocuri dinamice, de rol, de manipulare cu stările emoţionale;
  • jocuri de utilizare a mimicii şi pantomimicii ca autoexprimare;
  • însuşirea tehnicilor de autorelaxare şi implicarea acestor copii în programe speciale de dezvoltare a abilităţilor de comunicare.

B) În lucru cu copiii timizi:

 

  • dezvoltarea unei autopercepţii pozitive;
  • dezvoltarea încrederii de sine;
  • dezvoltarea încrederii în alte persoane;
  • managementulemoţiilor;
  • diminuareatensiuniimusculare;
  • formareaabilităţilor de lucruîngrup;
  • dezvoltareaabilităţilordeautocontrol.  
  • hiperprotecţie, hipercontrol din partea părinţilor;
  • însuşirea modelelor pasive de comportare prin preluarea comportamentului cel mai des manifestat în familie;
  • inhibareaîncrederii de sine princomportamentagresiv, demonstrativ, imatur al părinţilor;
  • niveluljos de dezvoltare a abilităţilor de comunicare.
  • adresarea la psihologul şcolar, interviu cu părinţii;
  • training de dezvoltare a comportamentului asertiv pentru părinţi;
  • sesizarea cazurilor de abuz faţă de copii în instanţele pentru protecţia drepturilor copiilor;
  • training de dezvoltare a comportamentului asertiv pentru părinţi;
  • însuşirea tehnicilor de autorelaxare şi implicarea acestor copii în programe speciale de dezvoltare a abilităţilor de comunicare.

Bibliografie:

  1. DRUŢĂ, M. Iniţierea în psihologia educaţiei. Bucureşti: ASE, 2001. 199p.
  2. ХЕГЕНХАН, Б., ОЛСОН, М. Теории научения. СПб.: Питер, 2004.474 с.

Oxana Șevcenco, lector superior ULIM,

psiholog practician, CNPAC